Aspecte de drept constitutional privind principalele institutii din sistemul de drept roman si sistemul de drept francez

Aspecte de drept constitutional privind principalele institutii din sistemul de drept roman si sistemul de drept francez

Marime: 35 kb
Descarcari: 670

Referat despre Aspecte de drept constitutional privind principalele institutii din sistemul de drept roman si sistemul de drept francez Ca ramură de drept dreptul constituţional reprezintă o totalitate - în accepţiunea de ansamblu al unor elemente aflate în raporturi de intercondiţionare, de sistem - a normelor şi instituţiilor juridice care au ca obiect reglementarea acelor raporturi sociale care iau naştere în procesul exercitării puterii publice . Ca factor structurant în sistemul de drept, dreptul constituţional guvernează şi orientează reglementarea juridică din celelalte ramuri ale dreptului, îi imprimă un anume conţinut şi o anume direcţie. Acest fapt rezultă din natura intrinsecă a sistemului de drept, care, aşa cum s-a putut deja reţine, dezvăluie alături de celelalte trăsături şi pe aceea de a reprezenta o realitate ierarhizată, corespunzătoare forţei juridice pe care o au normele ce alcătuiesc ramurile dreptului. Cum izvorul formal principal al dreptului constituţional este Constituţia, actul politic şi juridic fundamental al ţării, iar Constituţia se află la vârful arhitecturii sistemului actelor juridice din ţara noastră, aceasta implică stricta şi necondiţionata conformitate a tuturor normelor dreptului cu dispoziţiile ei. Dreptul constituţional se constituie ca factor structurant al întregului sistem de drept, reclamând, la rândul său, stricta şi necondiţionata conformitate a tuturor normelor ce alcătuiesc toate celelalte ramuri ale dreptului cu normele dreptului constituţional. Dreptul constituţional apare ca factor structuram al întregului sistem de drept prin aceea că normele ce alcătuiesc celelalte ramuri ale dreptului trebuie să fie conforme celor cuprinse în dreptul constituţional şi, mai presus de toate, să fie conforme normelor cuprinse în Constituţie . Dreptul constituţional are trei mari componente: a) Dreptul constituţional instituţional, care are ca obiect - tradiţional - instituţiile politice, precum şi fundamentele instituţiilor administrative şi jurisdicţionale; b) Dreptul constituţional normativ sau fundamental, care are ca obiect sistemul surselor dreptului sau sistemul normativ; c) Dreptul constituţional substanţial sau relaţional, care are ca obiect drepturile şi libertăţile fundamentale. Toate aceste componente sunt indisolubile şi constituie un ansamblu unitar şi coerent. SEPARAŢIA PUTERILOR ÎN STAT ŞI ORGANIZAREA PUTERILOR PUBLICE Principiul separaţiei puterilor în stat a apărut în concepţiile politice şi filozofice ca o reacţie împotriva tiraniei monarhiilor absolutiste, sub influenţa revoluţiilor burgheze din Anglia din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, precum şi din celelalte ţări europene în frunte cu Franţa din secolul al XVIII-lea. In acelaşi context s-a avansat şi ideea că titularul puterii suverane este poporul şi nu monarhul. Concepţia s-a conturat odată cu experienţe practice care încercau să distribuie atribute ale puterii atât între diferite instituţii, cât şi categorii sociale, care să împiedice atât tirania unei singure persoane, cât şi tirania democratică a majorităţii . Separaţia puterilor nu înseamnă o simplă distribuire sau delegare ale unor atribuţii ale puterii şi nici o împărţire a puterii politice, care rămâne indivizibilă în esenţa ei. Substratul adânc al principiului constă în păstrarea echilibrului dintre puterea politică şi libertatea cetăţenilor. Prin urmare, Montesquieu şi-a pus problema găsirii unei soluţii care să permită şi exerciţiul puterii şi respectarea libertăţii. „Nu există... libertate - afirmă Montesquieu - dacă puterea judecătorească nu este separată de puterea legislativă şi de cea executivă. Dacă ea ar fi îmbinată cu puterea legislativă, puterea asupra vieţii şi libertăţii cetăţenilor ar fi arbitrară, căci judecătorul ar fi şi legiuitor. Daca ar fi îmbinată cu puterea executivă, judecătorul ar putea avea forţa unui opresor" . Primele Constituţii scrise ale lumii occidentale, cea americană din 1787 şi cea franceză din 1791, au încercat să aplice separaţia puterilor, până la limita extremă, ceea ce a făcut dificilă colaborarea, lor. Totuşi, Constituţia americană care continuă să existe până în prezent, permite «puterilor» separate să funcţioneze. Această situaţie se explică, de obicei, prin forma de guvernământ federativă şi caracterul deschis al Constituţiei, care a permis numeroase amendamente, în schimb, Constituţia franceză din 1791, datorită rigidităţii cu care a aplicat acest principiu a ajuns la blocaj . Pe de altă parte. Constituţia din 1793, din Franţa, care nu a fost niciodată aplicată, reflectă concepţia iacobină a democraţiei, care repudiază separaţia puterilor în numele legitimităţii democratice. Puterea trebuia să fie monopolizată de adunarea aleasă prin vot universal a cărei voinţă se considera că se identifică cu aceea a majorităţii. Experienţa istorică a dovedit că într-adevăr separaţia puterilor constituie o garanţie pentru menţinerea caracterului democratic al conducerii şi asigurarea libertăţilor cetăţeneşti, indiferent de forma de guvernământ. Statele totalitare care au contopit puterile, renunţând la principiul separaţiei au ajuns la moduri nedemocratice de guvernare. Relaţiile dintre puteri şi autorităţile care le reprezintă, privind independenţa, echilibrul şi controlul reciproc, se manifestă într-o varietate de combinaţii posibile strâns legate de practica din diferite ţări. Ceea ce este important însă este să se păstreze natura democratică a regimurilor politice . In fiecare ţară principiul separaţiei se concretizează într-un ansamblu de autorităţi (parlamentul, guvernul, instanţele judecătoreşti), care corespund în principiu funcţiilor statului, legislativă, executivă jurisdicţională. Ele păstrează o anumită independenţă, dar se află în raporturi de control şi colaborare.

DESCARCA