Dezvoltarea istorica a cunostintelor despre alimentatie

Dezvoltarea istorica a cunostintelor despre alimentatie

Marime: 13 kb
Descarcari: 1254

"Dezvoltarea istorica a cunostintelor despre alimentatie" Astfel, Hipocrate stabileşte cu 500 de ani î.e.n. că alimentaţia are un rol deosebit în prevenirea şi tratamentul bolilor, combătând vechile doctrine provenite din Egipt şi promovate de adepţii lui Pitagora, că hrana “este sursa tuturor relelor”. “Dacă reuşim – spunea Hipocrate – să găsim pentru fiecare om echilibrul dintre alimentaţie şi exerciţiile fizice, astfel încât să nu fie nici mai mult nici mai puţin, am reuşit să descoperim mijlocul de întreţinere a sănătăţii”. Se exprimă astfel clar, cu 2500 de ani în urmă, principiile de bază ale alimentaţiei raţionale promovate de nutriţia contemporană. Tot Hipocrate este cel care consideră că indicaţiile alimentare trebuie să ţină seama de tradiţiile alimentare ale unui popor şi că “o schimbare de alimentaţie este mai dăunătoare pentru individ decât menţinerea alimentaţiei vechi obişnuite”. "Dezvoltarea istorica a cunostintelor despre alimentatie" Totuşi până la sfârşitul secolului al XVIII-lea orice idee despre alimentaţie nu avea un suport realmente ştiinţific. Faptul că hrana constituie sursa de energie prin care organismul face faţă nevoilor vitale este un adevăr care se pune în discuţie de abia la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, paralel cu înţelegerea procesului de “ardere internă” sugerat de descoperirile lui Lavoisier. Progresele mari ale chimiei din secolul al XIX-lea aduc după sine şi dezvoltarea chimiei alimentare. "Dezvoltarea istorica a cunostintelor despre alimentatie" Apar clasificările alimentelor , noţiuni despre compoziţia lor în proteine, glucide, lipide, săruri minerale şi apă; se urmăresc transformările lor în organism. Se clarifică unele probleme legate de noţiuni ca: modificări energetice, căldur ă specifică, calorii, bilanţ azotat etc. Începând cu secolul al XX-lea, studiile asupra elementelor necalorigene din alimente (Na, K, S, Mg, P, Ca ş.a.) şi microelementelor (Co, Zn, Cr, Fe, Cu, I ş.a.) dar mai ales descoperirea vitaminelor, eclipsează toate achiziţiile primei jumătăţi a secolului al XX-lea în domeniul nutriţiei. Oricât ar părea de curios, de abia la jumătatea secolului al XX-lea, nutriţioniştii ajung la concluzia că nici un sindrom de deficienţă nutritivă umană nu este aşa de dăunător ca denutriţia proteică. Consideraţii istorice asupra alimentaţiei populaţiilor de pe teritoriul României În fixarea, de-a lungul istoriei, a tipului de alimentaţie a unui popor, o mare însemnătate o au factorii naturali: geografici, climatici, geologici, geobotanici, geozoologici. Dar în afară de aceşti factori trebuie să avem în vedere şi schimbările pe care evoluţia, civilizaţia le pot aduce alimentaţiei. Schimbările în timp ale alimentaţiei sunt datorate deci şi unor factori independenţi de cei naturali, care determină o alimentaţie mai puţin dependentă de factorii geografici. Se ştie că de ansamblul condiţiilor geografice depinde dezvoltarea vegetaţiei şi lumii animale dintr-o anumită regiune, iar distribuţia vegetaţiei este în funcţie de climă şi sol. Ţara noastră se află la o răspântie climatică: influenţele continentale şi central europene se întâlnesc în răsăritul ţării cu influenţele estompate mediteraneene în sud şi mult mai şterse, baltice, în nord. Această întretăiere generează un climat de tranziţie, considerat de Simion Mehedinţi atât de caracteristic, încât îl numeşte “climat getic”. Dar acest climat există numai în regiunea de câmpie, cea mai mare întindere a ţării ( peste 75% ) având o climă de munte şi deal. Rezultă că relieful îşi pune şi el amprenta pe aspectul climei. Ţinuturile României de azi au fost deci în trecut zone de cultură pentru grâu, orz şi mai ales pentru mei. În “Descriptio Moldaviae”, Dimitrie Cantemir explică şi de ce: “grâul dă de 24 de ori semănătura, orzul de 60 de ori, iar meiul de 300 de ori”. Deci acest climat era excepţional pentru cultura meiului şi mai târziu a porumbului. Păstoritul avea caracterul transhumant impus de relief şi climă. Vara turmele pasc în munţi iar iarna sunt coborâte la câmpie. Caracterul transhumant al păşunatului şi necesitatea de a locui în munţi impuneau culturi sezoniere. Meiul se putea semăna primăvara când turmele plecau la munte (aprilie) şi se culegea spre toamnă, odată cu întoarcerea lor (după 15 august). La fel şi orzul de vară. În afară de aceasta, meiul şi orzul suportă bine climatul de înălţime. Păstoritul transhumant şi agricultura de munte au constrâns locuitorii la cultura cerealelor nepanificabile. Începând din secolul al XVI-lea apare în nordul ţării şi o altă cereală nepanificabilă, hrişca, adusă din Asia şi cultivată în Franţa şi Germania de prin secolul al XII-lea. Porumbul este introdus sub domnia lui Ştefan Cantacuzino (1678-1688) în Ţara Românească şi sub domnia lui Constantin Mavrocordat (1710-1769) în Moldova. Această cereală, nepanificabilă ca şi meiul, îi era asemănătoare nu numai ca zonă de cultivare, ci şi ca preparare (fierbere, turtă nedospită, coleasă, păsat).

DESCARCA