Contabilitatea decontarilor intra si interbancare

Contabilitatea decontarilor intra si interbancare

Marime: 44 kb
Descarcari: 20

Referat despre Contabilitatea decontarilor intra si interbancare In economiile naturale bunurile se schimbau în natură, tranzacţiile fiind cunoscute sub denumirea de troc, o formă de schimb reciproc care presupunea dubla coincidenţă a necesităţilor participanţilor la schimb. În aceasta perioada nu putem vorbi de o plată care presupune existenţa monedei şi deci a unor relaţii pecuniare, ci de tranzacţii care se făceau pe baza unor anumite mărfuri acceptate de comunitate. Abstractizarea notiunii de marfă intermediară general valabilă a dus la apariţia monedei metalice (moneda timpurie) care a facut ca din ce în ce mai mult tranzacţiile să se efectueze în acest tip de monedă, întrucat oferea incomparabil mai multe avantaje decât schimbul în natură. Din acest moment putem vorbi de plăţi în monedă şi chiar de apariţia unor elemente de sistem de plăţi prinm practici unanim acceptate, cum ar fi metalele de confecţionare şi forma monedei. Creşterea schimburilor comerciale şi cantitatea limitată a metalelor preţioase au determinat apariţia în Evul Mediu a monedei de hârtie, la început sub forma recipisei de depozit eliberate de custozii (aurarii, argintarii) care primeau spre păstrare moneda în metal preţios cu promisiunea eliberării metalului celui care aducea recipisa. Această hârtie a devenit moneda semn întrucat putea fi transmisa de purtător în schimbul mărfurilor pe care le cumpăra. Cam în aceeaşi perioadă apar şi băncile comerciale care au creat un cadru organizat şi mai sigur pentru plata tranzacţiilor. Factorul hotărâtor în generalizarea plăţilor în noul tip de monedă îl reprezintă însă impunerea de către stat a folosirii monedei-hârtie (moneda fiduciară) pentru stingerea tuturor obligaţiilor publice şi private, la început în Anglia (1708), Franţa (1716) şi Prusia (1765) şi apoi, treptat, şi în celelalte state. Pierderea convertibilităţii monedei-hârtie a făcut ca aceasta să nu mai fie absolut necesară în tranzacţii, fiind înlocuită de moneda de cont (scripturală). Plăţile în moneda scripturală sunt considerate un şir de servicii prestate clientelei de către bănci pe baza schimbului de informaţie între ordonator, bancher şi beneficiar în legătura cu transferul unei sume de bani şi inscrierea acesteia în conturile a cel puţin doi titulari. Această intermediere presupune calitatea de mandatar a bancherului pentru transmiterea la timpul fixat a unui bun, banul-informaţie (suma, valuta, datele de identificare a partenerilor, băncile participante şi natura transferului). Plăţile în moneda scripturală se bazează se bazează în primul rând pe fiduciaritatea în moneda şi sistemul monetar a tuturor participanţilor la circuitul monetar (agenţi economici şi noneconomici, populaţia şi instituţiile de credit) şi pe responsabilitatea asupra monedei asumată de stat prin banca centrală care deţine monopolul emisiunii monetare şi a reglementărilor privind circulaţia monetară. Această încredere în monedă (o creanţă asupra băncii centrale) şi în banca centrală constituie baza evoluţiei sistemului de plăţi. Plăţile în moneda scripturală necesită însă şi instrumente specifice de plată care să cuprindă instrucţiunea dată de debitor pentru onorarea plăţii în favoarea creditorului. Cele mai vechi instrumente de plată atestate documentar au fost cambiile despre care există informaţii că circulau în anii 500-600 în China. În jurul anului 1200, Templierii care se ocupau cu diverse tranzacţii internaţionale au început sa emită viramente şi cambii pe numele negustorilor, monarhilor sau tezaurelor statelor feudale. În 1349 la Barcelona funcţiona o bancă de depozit şi conturi curente, care se pare că este cea mai veche menţiune despre o bancă comercială. La începutul secolului al XVII-lea la Amsterdam se practicau recipisele de depozit bancar cu funcţie similară cecului, iar în a doua parte a aceluiaşi secol la Hamburg apare biletul de bancă exprimat într-o monedă de cont convenţională (mark banco), după unele opinii, strămoşul cel mai îndepărtat al euro de astăzi. În continuare, istoria instrumentelor de plată este strâns legată de istoria băncilor. Progresul rapid în domeniile informaticii şi a comunicaţiilor din ultimile decenii ale secolului trecut a condus la apariţia monedei electronice şi a plăţilor electronice care au “comprimat” distanţele şi au redus timpul de decontare până la suprapunerea momentului tranzacţiei cu cel al plăţii. Instrumentele de plată monetare folosite în sistemele de plăţi se grupează în două mari categorii: (a) numerarul şi (b) instrumentele de plată scripturale (bazate pe suport hârtie şi cele electronice pe suport magnetic sau electronic). Instrumentele de plată electronice cunosc o expansiune rapidă înlocuind numerarul şi instrumentele pe suport hârtie şi în acelaşi timp se realizează o diversificare continuă în scopul asigurării plăţii în timp real, reducerii riscurilor şi a costurilor de transfer al fondurilor. Volumul tot mai mare al tranzacţiilor şi creşterea gradului de bancarizare au determinat trecerea de la decontarea bilaterală a tranzacţiilor dintre bănci prin sistemul conturilor de corespondent la înfiinţarea caselor de compensaţii cu decontare netă. Primele case de compensaţii au apărut în Anglia la 1760 apoi într-un interval de 20 de ani în America, Franţa, Italia, Germania. În perioada modernă au apărut case de compensare multinaţionale, iar mai recent casele automate de compensare, cre prin tehnologiile electronice au redus drastic timpul de decontare. În România, plăţile fără numerar apar la începutul secolului al XVIII-lea şi primele atestări documentare vorbesc despre casele de negoţ de la Bucureşti la 1700 şi Braşov şi Sibiu la 1750, unde circulau prin gir (zalog) înscrisuri sub denumirea de poliţă. Aceste poliţe se decontau pentru stingerea obligaţiilor dintre părţi. Despre celelalte instrumente de plată (cec, virament) documentele fac menţiuni abia la începutul secolului al XIX-lea. Prin înfiinţarea Băncii Naţionale a României (BNR) în 1880 s-a reglementat circulaţia monetară şi s-a impus semnul monetar al ţării. În 1919 se înfiinţează “Casse de Compensaţiuni în Bucureşti” ca o asociaţie de bănci şi bancheri, care a stat la baza organizării decontării între bănci per sold. În 1926 se înfiinţează Serviciul Naţional de Viramente la B.N.R. după modelul serviciilor similare existente la băncile centrale din Germania, Belgia şi Franţa. Acest serviciu este strămoşul activităţii de decontare pe bază brută care se desfăşoară astăzi la nivel naţional la B.N.R. şi a funcţionat fără întrerupere de la înfiinţare. În perioada economiei planificate, decontările se făceau în cea mai mare parte pe baza instrumentelor de credit (dispoziţia de plată), cele de debit (cecul) fiind foarte puţin folosite sau s-a renunţat la utilizarea lor (cambia, biletul la ordin). Băncile fiind proprietate de stat au dobândit drepturi destul de mari de control al plăţilor (controlul prin leu), având drept de refuz chiar dacă beneficiarul nu solicită acest lucru. În 1990, sistemul bancar se reorganizează pe două nivele, banca centrală şi băncile comerciale şi un nou sistem de decontare şi compensare se pune în aplicare în 1995. Totodată, se creează sistemul naţional de plăţi interbancare în care BNR are rolul de conducător. Sistemul de plăţi intern se aliniază, treptat, la sistemul de plăţi folosit de Uniunea Europeană, iar în anul 2005 s-a implementat compensarea automată a plăţilor de mică valoare şi sistemul de plată cu decontare brută în timp real a plăţilor de mare valoare, un sistem electronic folosit, de asemenea, de ţările membre ale UE.

DESCARCA