Finantele inteprinderii

Finantele inteprinderii

Marime: 28 kb
Descarcari: 11

Referat despre Finantele inteprinderii Logica economică presupune două ipoteze complementare. În primul rând, înteprinderea trebuie să desfăşoare o activitate eficientă din punct de vedere economic, respectiv trebuie să obţină venituri superioare cheltuielilor efectuate, atât în mărime absolută, cât şi ca dinamică (indicele veniturilor firmei trebuie să devanseze indicele cheltuielilor). În al doilea rând, înteprinderea are nevoie să utilizeze cât mai multe active, imobilizate şi circulante, pentru a-şi putea desfăşura în bune condiţii activitatea şi a deveni un jucător important pe piaţă. Contradicţie faţă de logica financiară intervine tocmai datorită acestei necesităţi a oricărei firme de a deţine (sau a utiliza) cât mai multe active productive. Activele firmei, chiar dacă sunt esenţiale pentru realizarea obiectului de activitate şi obţinerea unei eficienţe cât mai ridicate, implică mobilizarea unor capitaluri însemnate, care, faţă de firmă, sunt toate de natură externă, chiar şi cele aduse ca aport de acţionari. Aceste capitaluri trebuie remunerate la un nivel competitiv de dobândă, existent la un moment dat pe piaţă, şi ţinând cont de caracteristicile de risc ale fiecărei firme. Datoriile financiare astfel create exercită o presiune puternică asupra trezoreriei firmei, care uneori est epusă în imposibilitatea de a satisface toate angajamentele asumate şi devine insolvabilă. Diferenţa faţă de logica contabilă provine dintr-o altă perspectivă asupra finanţelor firmei, resepctiv din modul în care finanţele şi contabilitatea abordează fluxurile de încasări şi plăţi, respectiv cele de venituri şi cheltuieli. Contabilitatea financiară înregistrează toate operaţiile de vânzări şi cumpărări la momentul producerii lor, drept venituri şi cheltuieli ale exerciţiului fiscal-contabil (principiul exerciţiului), corespunzător unei abordări economice, care ţine cont inclusiv de costurile de oportunitate şi de economiile de plăşi. Nu toate veniturile se materializează însă în încasări pentru firmă, fie datorită soecificului anumitor venituri, cum sunt cele aferente producţiei stocate şi de imobilizări, fie caracteristicilor procesului de decontare între firme şi ale creditului comercial sau a insolvabilităţii unor clienţi. În acelaşi timp, nu toate isşirile de beneficii economice (costurile) atrag şi plăţi pentru firmă. Cel mai elocvent exemplu în acest sens este amortizarea, care deşi este un cost pentru firmă, nu implică şi o plată corespunzătoare. Nu trebuie omise situaţiile în care firma beneficiază de credite comerciale avantajoase, care îndepărtează momentul plăţilor, sau compensărilor scriptice de creanţe cu alte firme. Datorită acestpr considerente, managerul financiar nu ăşi poate orienta activitatea sa de conducere şi previziune în funcţie de datele şi informaţiile contabilităţii financiare. El va prefera ghidarea activităţii sale în funcţie de operaţiile economice care atrag încasări şi plăţi, şi care trebuie să se finalizeze cel puţin cu un sold monetar nul, după satisfacerea tuturor obligaţiilor comerciale şi fiscale asumate de firmă (inclusiv cele faţă de salariaţi, bănci şi acţionari). De preferat este însă obţinerea unui sold monetar pozitiv, care să garanteze o sursă internă de finanţare a expansiunii economice. De asemenea, este cunoscut faptul că firmele nu dau faliment datorită faptului că nu au profit sau că au pierderi, deşi acestea sunt semnale importante pentru acţionari, creditori şi piaţa de capital. Firmele dau faliment deoarece nu sunt capabile să-şi respecte toate obligaţiile asumate în procesul de realizare a obiectului de activitate, iar creditorii decid să solicite recuperarea imediată a creanţelor deţinute asupra firmei respective. Dacă se va compara o situaţie în care o firmă are un profit egal cu zero (indicator de măsurare a rezultatelor firmei din perspectiva contabilă) cu situaţia în care soldul său monetar este egal cu zero (indicator care exprimă rezultatele firmei din perspectivă financiară), ultima ipostază apare mult mai favorabilă. Un sold monetar egal cu zero presupune că firma şi-a achitat toate obligaţiile comerciale şi fiscale implicate de desfăşurarea activităţii sale, inclusiv plata dividendelor către acţionari. Dezavantajul acestei situaţii este reprezentat de lipsa surselor proprii care să permită autofinanţarea investiţiilor firmei. Un profit egal cu zero presupune că firma nu poate să-şi remunereze acţionarii prin dividende (şi implicit nici prin creşterea preţului acţiunilor, deoarece firmele fără profit nu pot înregistra nici creşteri ale preţului acţiunilor), situaţie care este incompatibilă cu supravieţuirea firmei pe termen mediu şi lung, pentru că acţionarii nu vor accepta lipsa remunerării investiţiei lor. Logica financiară presupune şi o altă contradicţie cu logica economică şi cea contabilă. Astfel, există situaţii în care o firmă se poate finanţa în exclusivitate din datorii comerciale şi fiscale, îndeosebi pe termen scurt, infirmând (deşi numai ca excepţie) o regulă consacrată în teoria financiară, respectiv cea a existenţei unui fond de rulment pozitiv, ca garanţie a riscurilor de exploatare şi financiare suportate de obicei de o firmă. Aceste firme, poziţionate de regulă în sectorul comercial, funcţionează în mod eficient pe baza decalajului favorabil dintre durata de plată a furnizorilor (mai mare) şi durata de încasare a creanţelor de la clienţi (foarte redusă). Această abordare se datorează modului în care datoriile faţă de terţi sunt asimilate, în cadrul logicii financiare, capitalului, adică surselor de finanţare a activului, indiferent de sursa de provenienţă a acestor capitaluri (proprii sau împrumutate). Sarcina managerului financiar este, în acest caz, de a negocia decalajele favorabile amintite şi de a asigura derularea corespunzătoare a acestei „curse cu obstacole”, care asigură atât rentabilitatea deosebită a acestor firme, dar care le şi atribuie un risc destul de însemnat activităţii lor. Din cele prezentate anterior am putea trage concluzia că logica economică şi cea financiară ale unei înteprinderi sunt total divergente. Nu este însă cazul. Cele două elemente ale economiei unei înteprinderi se întrepătrund în cadrul obiectivului principal al activităţii firmei, reprezentat de maximizarea valorii de piaţă a acesteia, respectiv a avuţiei acţionarilor/proprietarilor firmei Obiectivul menţionat necesită o acţiune comună şi concertată atât a managerilor economici (de aprovizionare, producţie şi comercializare), cât şi a managerilor financiari. Managerii din domeniul economic trebuie să asigure derularea unei activităţi eficiente şi rentabile, promovând metode şi tehnologii moderne de organizare, gestiune, conducere ale resurselor materiale şi umane. La rândul lor, managerii financiari ăşi aduc o contribuţie esenţială la procesul de maximizare a valorii firmei, selectând cele mai avantajoase surse de finanţare a activităţii, atât din punctul de vedere al costului acestora, cât şi punctuld e vedere al riscului aferent şi gestionând cât mai eficient resursele financiare atrase. Procesul de optimizare economico-financiară trebuie să se manifeste în toate laturile şi stadiile activităţii înteprinderii, începând cu aprovizionarea, continuând cu producţia şi încheind cu promovarea şi desfacerea produselor. În toate aceste stadii este necesară obţinerea atât a eficienţei economice propriu-zise (generarea unei rentabilităţi superioare a activelor firmei), îndeosebi cu ajutorul unor instrumente tehnice, tehnologice şi organizatorice, precum şi a eficienţei financiare (obţinerea unei rentabilităţi cât mai ridicate a capitalurilor atrase), care presupune instrumente şi metode specifice disciplinei finanţelor private.

DESCARCA